Florin Mugur - "Scrisori de la capătul zilelor"

Source:
http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/scrisori-de-la-capatul-zilelor/

Cu totii ajungem la un capat al zilelor, de unde nu mai vrem, numai putem sau nu mai avem unde să mergem si nici motoare, nici aripi nu mai simtim înauntrul nostru, cand e atât de greu sa te ridici, sau să urci, sau pur şi simplu să începi.

"Scrisori de la capătul zilelor" e o ”carte fără voie, organizată de destin”, conturându-se de la sine, odată cu moartea celui care, fără să ştie, o scria, aşa cum mărturiseşte în prefaţă Mircea Iorgulescu. Pe 9 februarie 1991, scriitorul Florin Mugur a fost găsit mort în locuinţa sa. În perioada tulbure, imediat după evenimentele din decembrie 1989, moartea unui scriitor rămânea fără nici un ecou.

Rămas singur, după moartea soţiei şi după plecarea prietenilor săi în străinătate (Lucian Raicu, Sonia Larian, Norman Manea, Adina Kenereş, Petre Romoşan, Virgil Duda, Mircea Iorgulescu), singurul liant cu lumea pentru Florin Mugur vor fi scrisorile către cei dragi.

Infirm şi bolnav, singur, iată cum se descria pe sine: “E vorba nu de obsesia unei ideei, ci de obsesia unei stări. Punct de pornire unu: sunt şchiop. Punct de pornire doi: tremur.”

Este o carte a singurătăţii, care, deşi de dimensiuni reduse, zdrobeşte prin mesaj. Din paginile cărţii răzbate un strigăt de disperare, de singuratate, de dor, de neputinţă. E un strigat mut, în toate aceste scrisori către prieteni, o deznădejde fară margini:

“Vă interesează să aflaţi că mai trăiesc? Şi dacă mai trăiesc, să admitem această ipoteză, la ce folos?”

“Pentru mine sunt două căi. Una, pe care merg vajnic, este sinuciderea spirituală prin somn provocat de droguri şi lecturi ieftine. Alta ar fi întoarcerea la cărţi şi-chiar aşa!- izolarea în turnul de fildeş”

Izolarea s-a petrecut, dar nu în turnul de fildeş, ci întru-unul al disperarii şi însingurării.

Interesantă, mai ales raportată la istoria literară, cartea poate fi percepută şi ca mic tratat despre singurătate, un tratat sui-generis, trăit pe viu, cutremurător.

“Deci bolesc şi aştept. Ce, domnule? Ce aştepţi? Nu ştiu iubite domn şi iubită doamnă, aştept un fel de normalizare a vieţii, tocmai într-un moment când normele pier una după alta.”

“Totul stă. Sunt lipsit până şi de curajul de a mă sinucide.”